Această contribuție refuză două poziții: unul apără educația împotriva instrumentalității, iar celălalt reduce educația la un instrument politic. Alternativ, recunoaște instrumentalitatea ca fiind precară, dar necesară. Astfel, cu accent pe articulațiile populiste, educația este instrumentalizată ca o cerere de a fixa incompletitatea oamenilor ca totalitate. Cu toate acestea, atât educația, cât și oamenii sunt lipsiți de totalități, și prin articularea lor ca corpuri protetice unul către altul se ajută reciproc să fie, cu toate acestea, fără a fi pe deplin.